Nimic nu e mai rar decît o dorință sinceră de mîntuire. Și tocmai aceasta e ceea ce trebuie să ne facă să tremurăm, căci soarta noastră, a fiecăruia va fi aceea pe care am făcut-o. Dumnezeu ne ajută, vine prin harul Său în ajutorul voinței noastre, însă n-o forțează. Dar ce vedem? Ce priveliște ne înfățișează lumea? Nu vorbim de necredinciosul hotărît să se piardă și chiar însemnat cu pecetea reprobării, ci vorbim de acei ce se numesc, ce se cred ucenici ai lui Iisus Hristos. Cu vorba, acești creștini voiesc să se mîntuiască, însă voiesc în același timp să aibă tot felul de bunuri și să guste plăcerile pămîntului. Ei vor da și lui Dumnezeu, în treacăt, oarecare rugăciuni voite, se vor informa de legea Sa, spre a cunoaște ce poruncește anume, apoi liniștiți din această parte vor urmări slava, bogățiile, plăcerile pe care le numesc dreptate, sau vor cădea într-o viață molatică permisă ochilor lor, pentru că nu vatămă nici o poruncă dumnezeiască. În toate acestea însă, unde e credința, ce trebuie să reflecte faptele noastre pentru viața veșniciei? Unde e dragostea veșnică ocupată de obiectul său, dragostea doritoare de jertfă? Unde e pocăința? Unde e Crucea? O, Dumnezeule! Asta înseamnă a dori mîntuirea? Oare nu este scris că cine va căuta sufletul său, pierde-l va pre el? Fiecare să cugete asupra acestui cuvînt, înainte de ziua îngrozitoare, cînd va judeca Însuși Domnul.