Un sobor de 12 preoți a oficiat astăzi, 20 august, în biserica ”Precista” din municipiul Bacău, slujba de înmormântare a preotului Toma Popescu.
Distins cu «Diploma de excelență» pentru deosebita colaborare și sprijinul acordat Comandamentului Militar Teritorial Bacău, titlul de membru de onoare al Asociației naționale “Cultul Eroilor”, titlul de cetățean de onoare al comunei Independența (Galați), premiat de Societatea Numismatică, cu un brevet «medalia Crucea Comemorativă» a celui de-al doilea război mondial 1941-1945, pentru serviciile militare aduse statutului rom=n, preotul Toma Popescu este o figură unică în spectrul cultural-religios din Bacău
Preot din tată în fiu, Toma Popescu, părintele Toma cum îl cunosc oamenii, s-a născut la 15 iunie 1924, în comuna Independența, jud. Galați. A început Seminarul Teologic la Chișinău în perioada 1938-1944, și l-a încheiat la Roman între 1944-1946. În această perioadă, fiind prins de cel de-al doilea război mondial, a intrat în armată, făcînd pilotaj, mai întîi la Caracal, (zbor fără motor), apoi zbor cu motor la Leordeni. A ieșit cu bine din război, “mulți dintre colegii mei au intrat cu mine în armată, dar nu au mai ieșit teferi” își amintește părintele. “Sătul, pînă și de viață”, după cum mărturisește el, mai în glumă, în anul 1947, s-a înscris la Facultatea de Teologie de la Suceava, pe care a absolvit-o în 1952. “Am fost epurat din armată la 30 noiembrie 1944, pentru că aveam rude în Apus, și așa m-am băgat la Teologie”. S-a căsătorit în anul 1947, după care a fost hirotonit de Prea Sfințitul Ilarion Băcăuanul. A fost preot la parohia Barboasa, com. Oncești. Deși a avut numeroase necazuri cu autoritățile comuniste, fiind și arestat timp de 11 luni, a reușit să răzbată pînă în anul 1990, cînd a ieșit la pensie. Actualmente, slujește la biserica “Precista” din Bacău, ca preot pensionar. O biografie simplă, îndărătul căreia se ascunde o viață de om, plină.
Un preot din alte vremuri într-o lume risipită
Între preoții care slujesc cu diverse ocazii la bisericile din Bacău, unii au o înfățișare și un mod de a fi aparte. Mai calzi, mai fericiți cînd văd oamenii adunați în jurul sfîntului lăcaș, mai bucuroși că, a dat Bunul Dumnezeu să mai treacă o zi sau o săptămînă, peste care am rămas sănătoși și întregi la minte și la trup. Vîrsta și formația personală, sînt factorii decisivi care contribuie și la crearea unei imagini aparte și pentru cei îmbrăcați în sutană.
Nu de puține ori, ne este dat să intrăm într-o biserică, să ne dorim să comunicăm cu cineva, să fim ascultați și să ieșim mai ușurați, dar să fim întîmpinați de răceală ori grabă. “Nu pot. Mă grăbesc. Spuneți, vă rog, mai repede”, sînt tot atîtea prilejuri ca unii dintre noi să revină cu mare greutate la biserică. Sînt de înțeles atît preoții, presați și înconjurați de probleme diferite și delicate, cît și oamenii care nu se gîndesc decît la ei înșiși, ori vin la sfintele lăcașuri doar cînd cînd au un mare of peste care nu pot trece singuri.
Cine vine, măcar de curiozitate la biserica “Precista”, va întîlni la sfînta Liturghie, în fiecare duminică, chipul unui preot bătrîn, trecut de prima tinerețe, a cărui voce impozantă și statură înaltă păstrează imaginea unei persoane aparte. Nu de puține ori, încălcînd tipicul, acest preot impozant a fost văzut luînd în brațe copii, sărutîndu-i pe frunte, și zîmbind tuturor celor cunoscuți. O imagine care prezintă tuturor un alt tip de preot, format în alte vremuri.
Ne-am interesat și noi. Ușor de abordat, fără ascunzișuri, fără momente din trecut de care să-i fie rușine, preotul Toma a acceptat o discuție cu noi. Ne-a poftit la el acasă, pentru a reîntoarcere filele istoriei și a depăna amintirile unei vieți de preot așa cum a fost. Nu ne-a fost ușor să găsim apartamentul de pe Calea Mărășești, unde locuiește de ani de zile părintele Toma. După ce am sunat la interfonul scării ne-a răspuns vocea de bariton a părintelui. Abia am intrat în bloc cînd, la etajul întîi, ne-a apărut figura jovială a preotului Toma. Cu un zîmbet larg și generos, ieșise în întîmpinarea noastră pentru a ne călăuzi spre locuința sa. Am intrat, surprinși de imaginea unui apartament de preot, ce nu se încadrează în tiparele zvonite pe la colțuri, potrivit cărora preoții sînt plini de bani și trăiesc în lux. O miniciună sfruntată, ușor de aruncat în circulație, pentru a lovi, cu seninătatea unui nebun, în toți cei a căror viața se definește în și prin Hristos.
Ne-am instalat confortabil în sufragerie. O cameră mică, dominată de icoane și sculpturi cu caracter religios, “zgîriate”, cum îi place părintelui să spun, pe lemn de-a lungul anilor. De fapt, de la bun început am înțeles că l-am apucat în ultima clipă. Urma să plece, a doua zi la București, la Patriarhie, pentru a înmîna Prea Fericitului Patriarh Teoctist, încă o operă realizată în lemn. “Această lucrare, ne-a arătat el o sculptură în lemn de un metru înălțime, aflată peretele din spatele ușii, încadrată de două toiege, tot de lemn, reprezintă imaginea Părintelui Patriarh în timp ce binecuvintează la Sfînta Liturghie. Vreau să mă duc la București să i-o ofer cadou”, ne-a spus el. Cît despre cele două toiege, lucrate frumos, părintele a explicat că cel puțin unul aparține, Prea Sfințitului Gherasim de la Rîmnicu-Vîlcea, căruia i l-a promis cu ceva timp în urmă.
O familie de preoți așa cum a fost
Povestea părintelui Toma începe în urmă cu 78 de ani, mai precis la 15 iunie 1924, unde într-un sat de pe malul Siretului. “M-am născut în comuna Independența, județul Galați, în 1924, într-o familie de preoți. Tata, Neculai Popescu, era preot, și mama, prezvitera Gherghina. De altfel, își amintește părintele, și bunicul, Silvestru Popescu, a fost tot preot”.
Păstrînd cîteva clipe de tăcere, pentru a readuce parcă în prezent imaginea copilăriei, revine cu o privire ce transcende momentele povestirii. “Mda! În fond, cu toții trăim din amintiri”. “Am crescut într-o familie cu cinci copii. Plus, încă doi orfani, pe care i-au luat părinții mei, dintre care o fată orfană din primul război mondial. De mic copil nu mi-a plăcut să fiu preot”, ni s-a destăinuit părintele. Chiar și așa, familia Popescu a fost una cu înclinație către partea mistică a existenței umane. “Toate surorile mele au devenit preotese. Fratele mai mare, Eftimie Popescu, a fost și el preot în comuna Pogoanele, județul Buzău”.
Chiar dacă provine dintr-o familie numeroasă, părintele Toma a avut parte și de necazuri. “O soră de-a mea, Elena, a murit înnecată în Siret. Era elevă în clasa a VIII-a la Liceul Ortodox din Galați. Era în 1931. A fost o dramă pentru întreaga casă. S-a dus cu alte colege pe malul Siretului și nu s-a mai întors. Mama, cînd a auzit, a leșinat, iar tata a fost și el dărîmat. Însă nu s-a îndoit de Dumnezeu. «A fost dragă și lui Dumnezeu, nu numai nouă», ne-a explicat tata.
Cu durerea în suflet, tînărul Toma și-a continuat viața mai departe. “Vă spun așa, dumneavoastră: era o zgîtie de băiat. Nu călcam a popă”, rîde părintele. Însă, pe atunci, dorința părinților era literă de lege, așa că după ce a făcut școala în Independența, comuna natală, a fost dat la Seminarul din Chișinău.
Admitere recunoscută după două palme
Admiterea a fost una cu suprize. “Eu nu doream să mă duc la Seminar, mai ales că, în perioada de examinare, am fost cazat într-o cameră, în care nu aveam paturi, ci dormeam pe baloate de paie. Chinul a durat o săptămîntă. După admitere, am venit acasă. Tata, care era un om aspru, m-a întrebat dacă am reușit ori ba. Eu i-am zis că nu. Fără să mai comenteze, a plecat în sat, la niște cunoștințe, care cunoșteau și ele situația de la Chișinău. I s-a explicat că am intrat cu bursă. Atunci, s-a întors acasă. Eu măturam ograda, cînd vine la mine și mă întreabă din nou: ai reușit? Nu, am răspuns. Apoi, mi-a tras două palme. Ai reușit? În cele din urmă am spus adevărul. Cînd a înțeles că aveam ezitări din cauza condițiilor, a pus-o pe mama să-mi pregătească toate cele necesare și m-a trimis la școală. Era în anul 1937”.
Un Seminar cu director democrat
La Seminarul din Chișinău, părintele Toma a fost coleg cu actualul Mitropolit Antonie Plămădeală. Însă, Seminar însemna la Chișinău, pe atunci foarte mult. “Am avut un director democrat. Serghei Bejan îl chema, povestește preotul Toma. De exemplu, dacă aduceam premii ori cupe, la fotbal, tenis ori alte sporturi, ne învoia zece zile acasă, pe banii școlii”. Acesta era unul din motivele pentru care, seminariștii jucau fotbal cu cei de la Liceul Militar și, deznodămîntul era tragic pentru militari. “Îi băteam întotdeauna pe miliari și primeam bilet de voie acasă, în timp ce ei, rămîneau închiși în internat toată luna”, își amintește zîmbind părintele.
Însă, deosebirile dintre seminariile din Regat și cel de la Chișinău, erau cu mult mai mari în cazurile cînd un elev călca pe bec. “În Regat, dacă un seminarist era prins beat, era vai și amar de el. La Chișinău, te lua de mînă vatmanul din tramvai, și te aducea pînă în fața internatului. Acolo, suna la ușă, după care te prelua administratorul, care te ducea în cameră și te întindea pe pat. A doua zi, nimeni nu-ți reproșa nimic”, ne-a spus părintele.
Primul la cel mai tare cros din Basarabia
Nu doar distracțiile erau centrul atenției elevilor de la Chișinău. Cel puțin pentru tînărul Toma. “Am fost ieșit din comun. Am fost dotat de Bunul Dumnezeu cu multe înclinații. Mi-a plăcut și cartea și sportul. Îmi amintesc, într-una din zile, am participat la un cros, organizat în Basarabia, pe o lungime de 20 de kilometri. Erau cîteva sute de înscriși și trebuia parcursă această distanță cu un rucsac încărcat cu cinci kilograme de nisip. Am fost primul care am trecut linia de sosire. {i culmea, cînd mi-au cîntărit rucsacul avea șase kilograme și jumătate”. Abia și-a încheiat scurta istorisire, că părintele Toma, s-a ridicat de pe scaun și s-a dus spre sertar. A scos un album cu niște fotografii, în care apărea la vîrsta școlii. “Priviți! Aici, în această imagine, sînt eu cu medalia obținută la acel cros”. În perioada petrecută pe băncile școlii din Chișinău, tînărul elevă gălățean și-a etalat și calitățile de solist vocal. “Din cei 300 de elevi ai Seminarului, am fost timp de trei ani solistul școlii, și-a amintit el. Nu era un lucru ușor, însă așa mi-a dat Dumnezeu să am mai multe daruri. Multă vreme profesorii au încercat să mă îndemne fie spre Institutul de Arte Plastice, fie spre Conservatorul de Muzică. Dar am rămas cu Teologia”.
Distracțiile tînărului seminarist
Pentru un elev seminarist, tînărul Toma nu și-a pierdut nici înclinația spre a-și trăi viața frumos. Fără a întrezări faptul că viața îl va purta spre aviație, ia dat Dumnezeu și o precizie nemaipomenită, de care a făcut uz atît în perioada cînd era elev, cît și în timpul războiului. “}in minte că a venit la Chișinău un circ, care s-a instalat undeva, în zona centrală a orașului. La una din tarabele deschise pentru public, cum era tipicul pe atunci, era o piramidă formată din nouă cutii. Cine dorea, plătea un leu, și cu ajutorul unei mingi trebuia să dărîme toată piramide. Dacă reușea, își alegea unul din obiectele expuse drept premiu. Eu am pus ochii pe un costum bej, foarte frumos, care era oferit drept recompensă. Am dat bănuțul și, din două mingi, am paradit toată piramida. Cînd am cerut premiul rîvnit, proprietarul jocului a refuzat. Am insistat, ajutat de ceilalți oameni care doreau să joace. Așa am primit cadou, costumul bej. Bine-nțeles că, după această întîmplare, nu am mai putut luat parte la acel joc”.
De pe băncile Seminarului, în toiul războiului
Bucuriile tinereții, zvăpăiala vîrstei cînd visele sînt temelia existenței, iar lumea, cu tot ce dezvăluie ea privirii umane este vrednică de admirat, s-au curmat pentru tînărul Toma, în anul 1942, în plin război. “Împlinisem 18 ani și am fost recrutat la cavalerie. Cînd mi-a venit ordinul de încorporare, m-am trezit la aviație”, a reluat firul amintirilor părintele. Nu mi-a trecut nici prin gînd să refuz încorporarea. Pe atunci, nu știam ce este aceea moarte, și nici nu mă interesa”. Pentru început am făcut pilotaj la Caracal. Acolo am luat primele lecții de zbor fără motor. Cu planorul, așa cum încep toți aviatorii. Apoi, au urmat orele de zbor la Leordeni. Baza militară de care aparțineam eu, aerodromul, era la Bradul de Sus, lîngă Pitești. Eram în jur de 40 de tineri piloți. Mie îmi spuneau băieții “Popică”. A fost foarte greu. Mulți dintre colegii mei nu s-au mai întors teferi. Era o bază militară în care am funcționat, pînă la 23 august 1944, alături de piloți germani. Ne-am înțeles foarte bine și cu ei. Organizau și ei fel și fel de concursuri. De pildă, puneau o sticlă goală de bere într-un par, la o depărtare de 50 de metri. Ne provocau, invitîndu-ne să țintim sticla cu un singur glonț. Dacă nimeream noi, ei ne dădeau o navetă de 10 sticle de bere. Dacă nu, le dădeam noi, contravaloarea a 10 sticle de bere. M-am dus și acolo, și am nimerit de mai multe ori. La un moment dat, s-au enervat și nu mi-au mai dat voie să particip”.
Toate aceste clipe de distracții și voie bună, desfășurate printre bombardamentele amerianilor, au durat pînă la 23 august 1944, cînd armata rom=nă a întors armele contra nemților. “Ne-a durut sufletul cînd am auzit dispoziția. Cu toții ne gîndeam că se va încheia războiul, va fi pace și fiecare va pleca la casa lui. Dar n-a fost așa, ne-a povestit părintele. Noi aveam dispoziție să le dăm drumul nemților să plece acasă cu ce aveau pe ei. Comandorul, om cu suflet mare, a crezut că nu e normal, și i-a lăsat să plece cu tot cu avioane. Ce-a urmat, nu e greu de înțeles. La două săptămîni, cunoscînd baza noastră și pozițiile depozitelor din interior, nemții s-au întors și au început să ne ciocănească mai ceva decît americanii, dar am trecut și peste asta”, a continuat părintele Toma.
Întoarcerea frontului dinspre Răsărit către Apus, n-a picat bine nici pentru tînărul pilot Toma Popescu, al cărui unchi, Ioachim Popescu, era arhimandrit la Ohio, tocmai în S.U.A. “La 30 noiembrie 1944, m-au epurat din armată. Mi s-a explicat că piloții care aveau rude în Apus, nu mai aveau voie să urce în avion, așa că am fost lăsat la vatră. Le era frică să nu părăsesc țara, întru cît, aveam un unchi în America”, ne-a zis el. Acest unchi al preotului Toma, a avut și el o istorie aparte și demnă de interes, pe care ne-a depănat-o nepotul. “În perioada interbelică, arhimandritul Ioachim a luat o puternică opoziție față de statutul lui Carol al II-lea, care trăia cu o evreică, Elena Lupescu. Îl critica în presă foarte acid. Cînd a fost vorba să fie ales primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Rom=ne, mulți dintre mitropoliți și episcopi l-au propus pe Ioachim Popescu. Carol, cînd a văzut propunerea a refuzat, sugerîndu-le sinodalilor să aleagă pe oricine doresc doar pe Ioachim nu. {i l-au propus pe Miron Cristea, care a și fost ales patriarh. De supărare, unchiul meu și-a făcut bagajele și a plecat în America, unde a și murit. A menținut legătura cu noi multă vreme. Ne trimitea pachete cu haine și alimente permanent, chiar și după ce au venit la putere comuniștii. {tiu că tata l-a rugat, după 1947, să nu ne mai trimită, deoarece vama era foarte scumpă. Ultimul pachet pe care l-am primit, era atît de mare și de costisitor, încît, părinții au vîndut boii pentru a-l lua de la vamă. Acasă, cînd l-a deschis, tata a găsit numai mărunțișuri: haine, dulciuri etc. E drept, nu o dată, arhimandritul Ioachim l-a rugat pe tata să-i trimită pe unul din băieți preot acolo, în S.U.A. Fără succes”, a încheiat părintele scurta istorisire despre unchiul care ar fi putut ajunge să scrie istoria Bisericii Ortodoxe Rom=ne. Evident, dacă și-ar fi ținut condeiul mai departe de conducătorii statului.
Din uniforma militară, în haine de preot
Eliberat din armată, “ca unul copt și cu unele și cu altele”, din anul 1944, tînărul pilot a revenit la Seminar. De data aceasta la Roman. “Mi-ar fi plăcut cariera de pilot, dar nu mai aveam nici o șansă. Am intrat la Seminar, într-o vreme foarte dificilă. Era mizerie și foamete. Trebuia să aduc totul de acasă. Am încheiat studiile, m-am căsătorit cu Ada Tecla, și, apoi m-am înscris la Facultatea de Teologie de la Suceava. Ca un făcut, imediat după căsătorie, s-a vacantat parohia din satul natal al soției, Barboasa (com. Oncești), așa că, în decembrie am fost hirotonit preot de către Prea Sfințitul Ilarion Băcăuanul, și numit paroh în sat, la lăcașul de cult, ctitorit chiar de bunicul soției”.
Anul 1948, a fost unul al marilor necazuri pentru proaspătul hirotonit Toma Popescu. Deși sătul aproape și de viață, după experiența căpătată pe front, au urmat alte experiențe, la fel de dramatice. “Cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, am fost arestat pe motiv că la Suceava se făcuse cerc cultural la preotul Gheorghe Ciuchi. Acolo se adunaseră toți preoții și învățătorii, iar la masă s-au cîntat cîntece legionare. M-au luat pe sus și m-au dus la Tecuci, unde erau doi jidani Bîrlădeanu și Balaur. Timp de trei luni, m-au bătut de nu știam cei cu mine, ne-a istorisit părintele. Ce păcat că acum nu mai trăiește nici unul dintre ei, ca să-i scutur și eu nițel.
Am avut noroc cu un învățător Jenică Popa, care s-a întîlnit cu un securist, care i-a povestit toată tărășenia. Atunci, a intervenit și socrul meu și am fost eliberat. De atunci, nu am mai purtat niciodată barbă, deoarece, m-au ras torționarii, atît de tare încît am avut toată fața numai răni și sînge.
Alte pățanii sub comuniști
Însă necazurile pricinuite de comuniști nu au contenit. “Am fost acuzat de autorități că n-am tras clopotul la biserică, timp de o oră cum era ordinul, în ziua cînd a murit Stalin”. Într-altă zi, eram la moară la măcinat, cînd unul dintre țărani s-a plîns că s-a săturat de regim”. Cum urechiștii funcționau foarte bine, m-am trezit chemat la Securitate, la Tecuci. “Da’ bine tovarășe! Nu-ți pasă deloc de regimul care te hrănește, care te plătește? m-au luat tare securiștii. Am întrebat mirat ce s-a întîmplat. Mi s-a explicat motivul prezenței mele acolo. Am declarat că nu am auzit nimic la moară, fiind prea departe de ceilalți oameni. Mai apoi, am aflat că țăranul cu pricina, Vasile Botezatu, moldovean isteț, a lămurit comuniștilor că “s-a săturat de regimul alimentar pe care îl are de ținut, deoarece era bolnav și cu ficatul și cu fierea”. {i a fost achitat.
“Mi s-a mai întîmplat un necaz, cînd am plecat spre Galați, la părinți. Atunci, am luat în mașină doi profesori. La Tecuci, făcînd o mică pauză, m-am întîlnit cu părintele Cezar Negru, care, a ținut să ne dea o veste: “luna asta vin americanii!” După 11 luni, de la eveniment, m-am trezit acasă cu un mandat de aducere din partea Tribunalului din Iași. Milițianul din sat, care mă cunoștea, m-a trimis singur la Iași, neștiind nici el, nici eu, pricina exactă. Pe scările Tribunalului, m-am întîlnit cu soția părintelui Negru, și cu Toma Beldie, unul din cei doi profesori, cu care am călătorit. Cînd mi s-a spus motivul prezenței mele acolo, l-am tras deoparte pe Toma și l-am rugat să se gîndească de două ori înainte de a depune mărturie împotriva preotului Negru. Să nu uite că acesta are o familie și că ar putea zăcea în închisoare 20 de ani. L-am avertizat în același timp că eu am să neg în fața judecătorului orice lucru referitor la cuvintele părintelui. Atunci, Beldie m-a asigurat că va retracta și el cele consemnate în declarație, motivînd că a făcut totul sub presiune. Judecătorii, văzînd că eu nu recunosc nimic din cele susținute de acuzare și că Toma Beldie afirmă că a scris toate cele datorită presiunii colegului său care era directorul școlii unde el preda, l-a eliberat chiar a doua zi pe preotul Cezar Negru.
Marele sculptor George Apostu i-a îndrumat pașii spre “zgîrierea” lemnului
Spre deosebire de alți slujitori ai Altarului, părintele Toma nu-și poate limita viața doar la slujbele bisericești. “Nu pot să stau niciodată”, ne-a explicat el. Iar operele de artă, ce pot fi admirate în casa sa, sînt cea mai clară mărturie că nu minte. “Pînă în anul 1960, am pictat. Am mînuit penelul din copilărie pînă la vîrsta de 36 de ani. Pictam de toate: icoane, peisaje, portrete. Banii pe care îi agoniseam îi dădeam pe vopsele, pe peneluri”. Lucrurile s-au schimbat în viața părintelui Toma, într-o zi din anul 1960. “George Apostu venea cîteodată la casa părintească din Stănișești. Venea la autogară și cerea bilet la autobuz pînă la popa Toma. Odată, nu știu cum s-a făcut că mă apucasem de pictat și miroase puternic a in în cameră. Cînd, mă trezesc la ușă cu George Apostu. Mirat, m-a întrebat de unde vine aroma aceea de in. «Preoteasa face mîncare cu ulei de in. {tii ce bună iese», i-am zis eu, glumind. Apoi, l-am dus în atelierul meu. Cînd am deschis ușa, George a exclamat: «Văle, părinte mata te-ai născut artist». După care m-a îndrumat spre sculptură. Mi-a adus șase dăltițe din Suedia și mi-a sugerat: «de acum să te apuci de zgîriat». Nu știu ce-o fi văzut el în mîinile mele. Am menținut permanent legătura cu marele sculptor. Ne întîlneam la mine acasă, la parohie, și discutam. Era un om cu un suflet și o bunătate aparte. Cînd venea în sat, săruta mîna la toate țărăncile. I-am cunoscut și părinții, tatăl său era perceptor, iar mama lui moașă. La București, cînd îl vizitam, își avea patul într-o mansardă. Ajuta mult și pe studenții săraci, dar talentați. Le dădea bani și materiale. Mai rar, mi-a fost dat să întîlnesc asemenea oameni!”, a exclamat părintele Toma.
După ce George Apostu a plecat din țară, părintele a mai auzit despre sculptorul băcăuan la postul de radio «Europa Liberă». Un moment dureros l-a consemnat în ziua cînd a auzit despre moartea sculptorului. “Era într-o seară, la orele 8.00, în 1986. Ascultam la «Europa Liberă» știrile, cînd s-a anunțat moartea lui George Apostu. A murit cu capul pe masă, lîngă o ceașcă de cafea, în timp de locul de alături, unde stătuse un alt rom=n, cu care întreținuse o discuție, era gol, iar interlocutorul artistului dispăruse. Chelnerul a confirmat că cei doi au vorbit în rom=nă. A fost omorît de comuniști, crede și astăzi părintele Toma.
Sculpturile au ajuns pînă la Vatican
Fie iarnă, fie vară, părintele Toma, pensionat din 1990, stă și modelează lemnul. “La sugestia și cu imboldul dat de George Apostu, m-am apucat de zgîriat lemnul. Îmi place mult. O sculptură reprezentînd-o pe «Maica Domnului plîngînd» o realizez în două zile. Însă pe Sfîntul Andrei crucificat îl fac în cinci-șase zile”, ne explică el. Unul din toiagele pe care le-am sculptat a fost dăruit de către Prea Fericitul Părinte Patriarh, în momentul cînd urma să urce în avion, Papei Ioan Paul al II-lea, la vizita efectuată în Rom=nia. Pasionat de sport, părintele Toma a mai oferit o sculptură fotbalistului Gheorghe Hagi, cînd a jucat un meci de fotbal pe stadionul din Bacău. {i primarul Bacăului, Dumitru Sechelariu, a primit cadou o sculptură purtînd semnătura părintelui Toma. “Am făcut pînă acum peste o mie de lucrări în lemn, dar le-am dat în toate părțile. Vin oameni, ori colegi preoți, care mă roagă să le fac: ori pe sfîntul Andrei, ori pe Sfîntul Gheorghe. Iar eu, cum nu mă pot lăsa de această pasiune de-o viață le dau la toți”, a mai spus părintele Toma.
Marea bucurie și marele necaz
Asemeni oricărui om, care a primit de la Dumnezeu, darul de a trăi peste 70 de ani, preotul Toma poartă în suflet și cele două extreme ale vieții. “Cea mai mare bucurie este faptul că am reușit să construiesc un monument al eroilor în comuna natală. Am avut colegi și prieteni, alături de care am luat parte la cel de-al doilea război mondial și nu s-au mai întors acasă. Lor și celorlalți rom=ni morți pe cîmpul de luptă le-am dedicat acest monument”, a mărturisit părintele Toma, cetățean de onoare al comunei Independența. La capitoul necazuri, are doar unul mai mare. “Îmi pare rău că n-am o putere economică să-mi cumpăr o pereche de cai sau de boi, pentru a lucra pămîntul pentru care nici în ziua de azi nu am primit titlul de proprietate”.
Viața preotului Toma constituie un capitol închis în istoria Bisericii Ortodoxe Rom=ne. Vremea preoților trecuți prin războaie, care au văzut moartea cu ochii, și au trăit cumpănind fiecare cuvînt rostit, s-a dus. A început o altă generație de slujitori ai Altarului, formată în alte coordonate, de la care preoți ca părintele Toma așteaptă “doar să respecte bătrînețile mele”. (Constantin GHERASIM)