În celebrul imn al dragostei creştine, Sfântul Apostol Pavel spune că această virtute teologică şi dar al Duhului Sfânt este o „o cale care le întrece pe toate” (1Cor 13:31). Iubirea este mai puternică decît orice zid, mai tare decât diamantul, fiindcă nimic n-o poate birui. Ea este rădăcina, izvorul şi temelia bunătăţilor creştinului, virtute care nu produce suferinţă şi care aduce multă bucurie celor care o practică cu sinceritate.
Dumnezeu, din dragostea Sa nemărginită pentru om, i-a îngăduit acestuia să înţeleagă că dragostea este mai mare decât toate celelalte virtuţi, pentru că toate celelalte vor trece, însă ea, această minunată taină nu va înceta niciodată. (1Cor 13:8).
De aceea, comuniunea deplină între un bărbat şi o femeie, ce exprimă o iubire desăvârşită, este netrecătoare. Cei doi se iubesc pentru că se completează şi pentru că nu sunt „uniformi”. Iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel ci care sună „armonic”, spunea Schiller. Iubirea este un schimb ontologic, o întregire fiinţială reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare, pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura diminuează fiinţa, pentru că nu dăruieşte şi nu primeşte nimic.
Cununia este dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt, dar şi răbdare în fidelitate. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea sfinţită haric uneşte şi dă tărie celor doi tineri, care îşi unesc viaţa înaintea lui Dumnezeu.
Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează comuniunea trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt. Sunt doi într-un singur trup: ea este „os din oasele lui şi el carne din carnea ei”. El îi dăruieşte propriei sale soţii viaţă în iubire, îi oferă totul pentru eternitate. Această unire este nedespărţită! Ea este veşnică! Nu este o jumătate, ci un tot. El este tot, ea este tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei una sunt prin harul lui Hristos.
Mai mult decât atât, bărbatul are nevoie de femeie şi femeia de bărbat pentru o viaţă morală. Bărbatul are o inteligenţă care analizează şi judecă. Femeia are delicateţea şi sensibilitatea ei. Când judecata vie a bărbatului şi sensibilitatea inefabilă a femeii se unesc se produce o armonie perfectă.
Taina fiecăruia dintre ei se îmbină cu a celuilalt într-o taină unică, căci fiecare poartă tot mai mult din celălalt în persoana sa. Astfel căsătoria este o adevărată taină vie a dualităţii sau a unităţii duale, care începe să se simtă şi să se realizeze din momentul unirii celor doi în căsătorie, căci Dumnezeu le trimite harul şi iubirea Sa.
În timpul Sfintei Taine a Cununiei, se transmite tainic harul Duhului Sfânt şi uneşte mirele şi mireasa, care, cu mâna pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, îşi exprimă dragostea reciprocă, până la moarte, printr-un jurământ sacru.
Inelul logodnei exprimă veşnicia, pentru că şi căsătoria trebuie să fie la fel. Cununile împărăteşti, puse pe capetele celor doi tineri, conferă acestora demnitate de stăpâni, peste libertatea şi timpul oferit de Dumnezeu de a vieţui pe pământ ca regi ai creaţiei.
Domnul îi va răsplăti din plin; ea va avea bucuria de a fi o mamă „bună”, iar lui îi va da putere să fie un tată iubitor care să aibă grijă de familia sa. Pentru că scris este în Sfânta Scriptură: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”
Soţul şi soţia trebuie să aibă prunci sănătoşi, să muncească şi să trăiască cu credinţă fermă în Dumnezeu. Să respecte cu stricteţe posturile şi din punct de vedere alimentar, dar şi trupesc. Copiii sunt rodul dragostei conjugale; evitarea lor nu este dragoste, ci crimă. Acest lucru e mare păcat înaintea lui Dumnezeu.
Nu numai naşterea de prunci este scopul căsătoriei. Scopul căsătoriei este iubirea prin care cei doi devin un singur trup, devin una. Scopul căsătoriei este împlinirea Poruncii lui Dumnezeu. Este şcoala în care omul învaţă de la Dumnezeu să devină persoană, ca Dumnezeu. Copiii, cum am mai spus, sunt rodul iubirii matrimoniale, sunt rodul iubirii dintre soţi binecuvântaţi de Dumnezeu, sunt rodul sinergiei divino-umane.
Găsim în învăţătura noastră de credinţă şi afirmaţia că scopul căsătoriei (şi acela al unirii dintre bărbat şi femeie), aşa cum e binecuvântată de Dumnezeu, este naşterea de prunci. Numai că la om naşterea nu se referă doar la naşterea din pântecul matern, ci şi la naşterea întru Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, Căsătoria este cu adevărat o taină sfântă, este dar dumnezeiesc, care nu poate fi exprimat în cuvinte sau expus simplu pe hârtie. Pentru a înţelege mai bine trebuie să trăim şi să practicăm această Taină cu vrednicie şi demnitate.
Suportul central al acestui sfânt şi înălţător Sacrament, este numai şi numai iubirea! De unde vine această iubire? Cui o cerem? Lui Dumnezeu! De ce? Fiindcă Dumnezeu Cel în Treime închinat şi mărit este Iubire în plenitudinea Sa dar şi în desfăşurarea ei vie şi neîncetată în Univers şi în om – creaţia specială a dumnezeirii!
Pr. prof. dr. Constantin Leonte