Anul esta se împlinesc 1700 de ani de când la Milan (Mediolanum), împăraţii romani Constantin şi Licinius au trimis o scrisoare tuturor guvernatorilor din imperiu prin care religiei creştine i se acordau drepturile cuvenite până atunci doar cultelor păgâne. Edictul (sau decretul) de la Milan, din februarie 313 consfinţea, nu numai încetarea oricăror persecuţii împotriva creştinilor, dar acorda acestora drepturi şi libertăţi de care nu se mai bucuraseră vreodată în Imperiul Roman.
În Edict se legifera: „Eu, Constantin Augustul, cât şi eu, Licinius Augustus, când ne-am reunit în chip fericit la Milano şi am luat în discuţie toate aspectele privind binele şi siguranţa publică, am socotit de cuviinţă că trebuie să reglementăm în primul rând – printre alte dispoziţii menite să asigure viitorul majorităţii cetăţenilor – pe acelea care se referă la respectul faţă de Divinitate, astfel încât să oferim şi creştinilor, ca şi tuturor celorlalţi oameni, libera posibilitate de a urma fiecare credinţa pe care o alege, pentru ca orice natură divină există în sălaşurile cereşti să se poată îndupleca şi manifesta în chip favorabil faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub oblăduirea noastră.
De aceea am considerat – în spiritul unei politici sănătoase şi pe deplin îndreptăţite – că este necesar să decidem ca nici unui om să nu i se mai refuze această opţiune, fie că s-a legat sufleteşte de religia creştinilor, fie de alt cult despre care simte că este cel mai potrivit pentru sine: aşa încât Divinitatea Supremă, a cărei cinstire o respectăm cu inimi eliberate, să ne poată împărtăşi întru toate obişnuitele Sale favoruri şi semne de bunăvoinţă.
Se cuvine, aşadar, ca Excelenţa Ta să afle ce am hotărât: ca – suprimând în întregime toate restricţiile ce erau conţinute în documentele expediate anterior pentru birourile tale cu privire la numele de creştini – să abolim prevederile ce ni s-au părut întru totul sinistre şi străine de clemenţa noastră şi să permitem de acum înainte oricăruia dintre cei ce nutresc voinţa de a urma religia creştinilor să o poată face în mod liber şi pe faţă, departe de orice temere şi tulburare (din afară).
Am crezut că este necesar să aducem la cunoştinţă solicitudinii tale aceste decizii cât mai pe larg, spre a te convinge că le-am acordat numiţilor creştini îngăduinţa deplină şi absolută de a-şi practica religia”.
După Edictul din 313, împăratul Constantin a comandat construirea unei bazilici în cinstea Apostolului Pavel şi la sugestia Papei Silvestru (314-335) („Eodem tempore fecit Constantinus basilicam Beato Apostolo ex suggestione Silvestri episcopi”), a depus osemintele într-o raclă de bronz. Este mărturia pe care o găsim în Liber Pontificalis, un fel de istorie bisericească.
Iubind unitatea Bisericii, Sfântul Constantin a intervenit pentru stingerea schismei donatiste care izbucnise în Africa de Nord şi a convocat, la 1 august 314, pe toţi episcopii occidentali într-un sinod la Arelatae (Arles), în sudul Galliei. Era primul sinod convocat de un împărat roman. Sinodul a confirmat pe Cecilianus al Carthaginei în rangul de episcop şi l-a condamnat pe Donatus şi pe adepţii săi.
Când comunităţile creştine din Orient au fost adânc tulburate de erezia lui Arie din Alexandria, care nega dumnezeirea Mântuitorului Hristos, Sfântul Constantin a convocat pe toţi episcopii creştini în primul sinod ecumenic. Întrunit la 20 mai 325, în palatul imperial din Niceea (în Bithynia Asiei Mici), sinodul a fost deschis printr-o cuvântare în limba latină, rostită de Sfântul Constantin. Condamnându-l pe Arie şi adepţii lui, sinodalii au proclamat în renumitul Simbol de Credinţă (Crezul) de la Niceea, completat de al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381) că Fiul lui Dumnezeu cel întrupat este de-o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl. S-a fixat ca Sfintele Paşti să fie serbate de creştini în duminica I după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Şedinţa de închidere a avut loc la 25 august 325 iar hotărârile (canones) au căpătat putere de lege şi au fost aduse la cunoştinţă în toate părţile imperiului pentru a fi respectate.
Aşa cum Biserica a văzut în persoana Sfinţilor Apostoli pe fondatorii Împărăţiei, manifestarea lui Dumnezeu pe pământ, fundamentele eşafodajului divin, al cărei „piatră din capul unghiului” este Hristos, în persoana Sfântului Constantin cel Mare, ea a văzut pe cel întocmai-cu-Apostolii, întemeietorul universalităţii şi al mondialităţii vizibile a Bisericii.
În persoana lui Constantin cel Mare, în propria sa recunoaştere de către stat, Biserica a înţeles că adevărul naturii sale universale, asumarea lumii, transfigurarea ei în Împărăţia lui Dumnezeu, lua dimensiuni istorice concrete.
Biserica îşi asumă întreaga viaţă a omului, firea sa, adică modul universal al vieţii umane, instituţiile, organizarea, „ştiinţa politică”, credinţa omului în Dumnezeu.
Preot dr. Constantin Leonte