Invataturi ortodoxe

Sfântul Maslu, taina vindecării de suferința prin comuniunea cu Hristos

Conform marelui liturgist român care a fost pr. prof. dr. Ene Braniște, Sfântul Maslu este „slujba sfântă prin care Biserica se roagă prin sfințiții ei slujitori, pentru sănătatea bolnavilor, acordându-le iertarea de păcate prin ungerea cu untdelemn sfințit” (Liturgica specială, București, 1980, p.426). Teologul grec Hristu Andruțos precizează că Maslul sau Oleoungerea este Taina de origine dumnezeiască prin care, ungându-se bolnavul cu untdelemn, se coboară harul divin și vindecă bolile lui trupești și sufletești (Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, traducere de dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 426). Denumirea de „maslu” este de origine slavă, de la termenul vechi slav „maslo” care înseamnă „untdelemn”. Se mai întrebuințează și denumirea de „eleoungere” (ungere cu untdelemn”); grecii folosesc denumirea de „evhelaion”, adică slujba untdelemnului (”evhi-rugăciune și „elaion – untdelemn”). Tot ortodocșii greci folosesc denumirea de „taina celor șapte preoți” (Heptapadion), iar în rusește Maslul e cunoscut și sub denumirea de „soboravania” adică slujba adunării sau soborului preoților. La popoarele slave se folosește denumirea de „Sviatîi Elea” (untdelemn sfânt) sau „Eleosveșteniia” (sfințirea untdelemnului). Toate acestea ne arată că Taina Maslului este în primul rând ungerea bolnavilor cu untdelemn sfințit, însoțită cu rugăciunea rostită de preoții slujitori pentru vindecarea celor suferinzi de bolile lor trupești și sufletești. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu precizează, în acest sens, că Taina Maslului vindecă suferința celor bolnavi prin adâncirea comuniunii lor cu Hristos și cu Biserica,Trupul tainic al Domnului.

Pr. dr. Constantin Leonte

copii-daruri (2)Cum trebuie sa fie un crestin adevarat?

Din ivataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii despre cum trebuie sa fie un crestin adevarat: sa binecuvintezi pe cei ce te blestema pe tine; roaga-te pentru cei ce te manie. Sa iubesti pe vrajmasii tai. Ca ce folos are un crestin daca iubeste pe cei care il iubesc, caci si paganii fac asa. Lasa-te de poftele tineresti. De te va lovi cineva peste un obraz, sa-i intorci lui si pe celalalt. Celui ce vrea sa se judece cu tine, ca sa-ti ia haina ta, sa-i lasi lui si camasa. De la cel ce-ti ia ale tale, sa nu le ceri. Celui ce cere, da-i, si, pe cel ce voieste sa se imprumute de la tine, sa nu il respingi. Sa te sarguiesti a da tuturor ceea ce este drept si din ostenelile tale cele drepte. Sa cinstesti pe sfinti. Sa nu ucizi. Sa nu desfranezi. Fereste-te de pacatul sodomiei, pentru ca blestemat este tot cel ce face unele ca acestea. Sa nu furi, pentru ca Acan, fugind in Ierihon, a plecat din viata ucis cu pietre, iar Ghiezi, mintind pentru furtisag, a mostenit lepra lui Neeman. Iuda, furand bogatia cea pentru saraci, a vandut si pe Domnul si, caindu-se, s-a spanzurat. Iar Anania si Safira, furand din ale lor si ispitind pe Duhul Domnului, indata au murit, dupa cuvantul Apostolului Petru. Sa nu vrajesti, sa nu otravesti, sa nu faci farmece, pentru ca fermecatorul ucide pe prunci in pantece; toata zidirea care a primit suflet de la Dumnezeu, fiind ucisa cu nedreptate, se va razbuna. Sa nu poftesti tarina aproapelui, nici femeia lui, nici boul, nici calul lui. Sa nu-l asupresti pe el cu juraminte, ca s-a zis: „Sa nu juri stramb”. Sa nu clevetesti, ca cel ce cleveteste manie pe Cel ce l-a facut pe el. Sa nu fii pomenitor de rau, ca osanda pomenitorilor de rau este moartea. Sa nu fii limbut, ca omul limbut nu se va indrepta pe pamant, si curse tari si sunt omului buzele lui. Fereste-te sa nu-ti fie cuvantul tau desert. Pentru tot cuvantul zadarnic, vei da raspuns si din cuvintele tale sau te vei indrepta, sau te vei osandi. Sa nu minti, ca va pierde Domnul pe toti cei ce graiesc minciuna. Sa nu jefuiesti pe fratele tau. Sa nu fi fatarnic, ca sa nu-ti fie partea ta randuita cu fatarnicii. Sa nu te mandresti, ca Domnul sta impotriva celor mandri. Sa nu urasti pe fratele tau in inima ta. Cu mustrare sa mustri pe fratele tau, ca sa nu ai pacat pentru dansul. Sa fugi de tot raul si sa nu te temi. Sa nu fii manios, nici maret, nici iute, nici indraznet, ca sa nu iei rasplatirea lui Cain, lui Saul sau a lui Ioab. Ca, acesta a ucis pe Abel, fratele sau, pentru ca s-a aflat el mai bun la Dumnezeu, iar Saul a prigonit pe David, cel ce a biruit pe Goliat, fiindca a pizmuit laudele cele frumoase, pe care dantuitoarele i le aduceau lui David. Iar Ioab a ucis doi viteji conducatori de oaste, pe Avenir si pe Amesis, tot din pizma.

Incinerarea,
manifestarea unui instinct pacatos si absurd de a destrama credinta crestina

(…)Un fost ministru si profesor universitar, Trancu-Iasi, murind, a lasat sa fie incinerat, fiind întovarasit la crematoriu de numerosi fosti si actuali ministri, de profesori universitari si de o mare multime de intelectuali si de studenti. S-au tinut cu ocazia aceasta cuvântari, scotându-se în relief personalitatea celui ce avea sa fie peste câteva minute mistuit de flacari, o companie de feciori români, îmbracati în haina militara pentru o alta misiune, cu mult mai sfânta, a dat onorul. Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe si de asemenea cinstiri, nu vor fi ramas cu hotarârea sa urmeze si ele la moarte pilda unei asemenea „personalitati”? {i, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâtia oameni din popor despre credinta domnilor nostri si ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede? Sa te lasi incinerat, când Biserica osândeste acest lucru si când nu-ti acorda, prin preotii ei legiuiti, asistenta si rugaciunile ei, echivaleaza cu o nesocotire a Bisericii si deci si a crestinismului. Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria crestinismului nu se practica si deci nu se aproba incinerarea. Ea nu se conciliaza cu consideratia ce-o da crestinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinta crestina, chipul sufletului si este creat de Dumnezeu printr-un act de atentie deosebita. El nu este o închisoare regretabila a sufletului, ci organul prin care acesta se manifesta, imprimând asupra lui pecetea caracterului sau. Trupul face atât de mult parte din fiinta omului, încât viata vesnica, cea deplina, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucura de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Sau si l-a facut trup propriu si sta cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.(…) S-ar putea obiecta: bine, întelegem toata valoarea trupului si toate cinstirile ce i se dau atâta timp cât este sufletul în el. Dar dupa ce este parasit de suflet, de ce sa-i mai dam vreo consideratie? Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care le-am amintit, dar si pentru urmatoarele: Pe fata celui disparut ramân imprimate caracterele sufletului si dupa ce a murit. Când privesti la ea, nu poti sa nu ai impresia ca cel mort traieste, ca fata lui continui sa aiba un sens, sa exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleasi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum sa arunc în foc aceste sensuri, cum sa ard o fata care continua sa-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viata întreaga? Cum sa dau focului o imagine scumpa, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag si respectat? Pretuiesti o haina veche, un obiect de care te-ai servit odata tu sau cei apropiati; cum sa nu pretuiesti trupul care a cuprins tot sufletul si toata viata celui scump?(…) Nu corespunde mai bine credintei crestine aceasta impresie de plecare a celui raposat, decât senzatia dura de distrugere? Când este ars în fata mea si mi se da la urma un pumn de cenusa, mi-am produs tocmai aceasta senzatie de definitiva distrugere, pe când, daca i-am acoperit fata cu giulgiul pamântului, ramân în adâncurile sufletului cu un sentiment ca numai cel mort a plecat într-o alta lume, în care continua sa traiasca, ca numai el doarme; doarme în relatie cu noi, caci cu o fata interioara este întors spre o alta viata mai frumoasa. Porunca dumnezeiasca de a nu ucide are apoi referinta si fata de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie sa ucidem, ci sa lasam sa sfârseasca prin aceeasi voie dumnezeiasca – pe cale naturala – prin care s-a si creat. Precum n-avem voie sa ucidem sufletul, asa n-avem voie sa distrugem trupul, ci sa lasam legea naturala sa-si urmeze cursul ei dupa plecarea sufletului. Arderea este actul în care se manifesta cel mai mare dispret al omului pentru ceva. (…) În arderea trupului se manifesta pur si simplu instinctul pacatos si absurd de a destrama credinta crestina. Ea arata o totala necredinta în Dumnezeu si în demnitatea omului, facut dupa chipul lui Dumnezeu. Ea descopera un suflet pustiu de orice credinta, gasind în cenusa si în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Caci actele noastre au si functia de a simboliza credintele noastre. Cine respecta trupul, chiar mort, îsi simbolizeaza prin aceasta credinta în vesnicia lui, iar cine lasa sa i se arda trupul arata ca nu crede în nimic. Necredinta desigur ca este o chestiune care intereseaza Biserica. (…) Suntem siguri ca într-o buna zi, nu prea departata, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiintare a crematoriului, cuptor de trupuri omenesti si loc de sfidare a credintei românesti. Cine vrea sa se arda s-o faca acasa la el, cu usile zavorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole. (Fragment din: Pr. Dumitru Staniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940)